De necitit – pact cu scrisul

Inițial m-am gândit să scriu ceva: orice. (La început a fost cuvântul, iar eu voiam să renasc din propriul meu cuvânt.) Mi-am pus întrebarea: Unde voi scrie? Am scris pentru prima dată în florile de cristal lãsate pe geamul camerei de frigul de afară. Am scris un nume, dar de îndată ce în cameră s-a încălzit, numele a dispărut de pe geam. 

Aș fi crezut că scrisul e malefic, e o patimă, un jurământ, un pact. Aș fi crezut că e tragic să vrei să scrii fără să ai ceva să spui.

Am căutat un alt material pe care să-mi pot scrie prostiile. Am scris pe caiete, pe cărți, pe geamurile mașinilor prăfuite, pe asfalt, în cimentul proaspăt turnat, pe pământ, în laptop, pe ziduri, aproape pe orice. Și m-am născut din propriile mele cuvinte. Dar odată cu dispariția lor, dispăream și eu.

Am crezut că problema e ceea ce scriu. Scriam nume și citate, idei și gânduri, versuri, aproape orice-mi trecea prin minte. Orice putea fi transformat în scris, iar orice scriam deveneam.

Într-o zi am scris despre tata. Nu despre cum a fost, ci despre cum a murit.

Am încetat a mai scrie orice. Am scris doar poezii (despre orice). :)) Nicio schimbare. Odată cu pierderea hârtiilor sau ștergerea prafului de pe mașini, dispăream odată cu scrisul meu. Nu la propriu ca un magician, ci spiritual, intram într-o stare de angoasă soră cu cea din poeziile lui Bacovia.

Am căutat în continuare soluții. Inevitabil scrisul murea, inevitabil eu dispăream.

Mi-am deschis blog (o caricatură). Ar părea că blogul ar fi soluția la cum am spus-o. Greșit. Chiar dacâ postările rămân, scrisul tot moare. 

Blog-ul a însemnat cu totul altceva. De multe ori blog-ul e cristalul de gheață pe care am scris prima dată (sau am desenat – copil fiind). De multe ori e ciment întărit. Iar atunci când propune rețete pentru fericire sau plăcere e un zid pe care vreau să-l sparg. 

Blog-ul e simplu: un loc unde scrii și citești. 

De cele mai multe ori mă citesc singur. Scriu ceva, pe care nu mai eu îl citesc și e sublim. Dar scrisul meu moare și eu dispar. Însă de alte multe ori, blog-ul e doar o cale de a scrie în sufletele oamenilor, iar de acolo scrisul niciodată nu moare și nici eu n-o fac. 

Sunt puțini cei care citesc, mai puțini cei care înțeleg, dar de multe ori mă mulțumesc să scriu o singură literă într-un suflet pentru a-mi da puterea să trăiesc o viață.

P.S. Eu am făcut pactul cu scrisul și scap de el doar scriind în sufletele oamenilor. Nu faceți pact cu cititul că veți putea trăi doar citind din sufletul meu. 

Anunțuri

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

  1. columnatgjiu spune:

    salut! ia legătura cu mine! cenaclulcolumna@gmail.com 😉

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s